Rezilienta si initierea ei

Este complicat sa descoperim care sunt conditiile care permit aceasta noua dezvoltare, si anume, rezilienta. Pentru a raspunde la aceasta intrebare, trebuie sa luam in calcul mai multi factori si sa ii unim intre ei : siguranta, relatiile, capacitatea de recuperare, cultura. Caracteristicile unei persoane reziliente depind de modul in care se construieste personalitatea. Daca cineva a primit de la nastere, si inclusiv, de dinainte, “amprente biologice” care sa il fortifice, va face fata mai bine unui necaz. Daca este traumatizat, si dupa necaz este capabil sa initieze o noua “dezvoltare”, atunci vorbim despre rezilienta. Depinde mai putin de persoana si mai mult de mediul sau. Mediul sau inainte de trauma si dupa trauma.

Pentru ca un copil sa poata achizitiona factorii rezilientei, trebuie sa i se transmita siguranta. Prima data se ofera siguranta mamei, pentru ca statistica arata ca femeile sunt cele care se ocupa de copil. Mama trebuie sa se simta in siguranta deoarece transmite involuntar aceasta siguranta catre copil. De asemenea, este important un mediu structurat, sigur, la care pot contribui tatal, bunica, bona, locul familial. Daca mediul in care copilul il si protejeaza, cand va ajunge la scoala, acesta va avea placerea sa invete si scoala va deveni o aventura. Copilul va fi capabil sa faca fata unui mic stres, unei mici frici. Daca mama a suferit agresiuni, a fost abandonata, bolnava (pentru ca viata poate fi foarte dificila), atunci este vulnerabilizat. Factorii importanti ai vulnerabilizarii sunt: violenta conjugala si neglijenta. Daca in jurul copilului exista violenta conjugala, cine sufera este copilul, desi nimeni nu il atinge. Daca parintii traiesc in neglijenta sociala si emotionala, care este din ce in ce mai frecventa, fiind indisponibili, nu au chef sa se joace cu copilul, sunt tristi, atunci mediul care il inconjoara pe copil nu ii ofera siguranta. De aceea, vedem copii care nu se simt in siguranta, si carora nu le place sa mearga la scoala. Acestor copii le poate fi dificil sa studieze si nu pentru ca sunt lipsiti de inteligenta, ci pentru ca nu au simtit siguranta de cand au inceput sa se construiasca ca personalitate.

Definitia sigurantei este crearea unui atasament familial. Indragostirea este ceva nou, arzator, inflamabil, te separa de realitate, in timp ce, atasamentul, din contra, se construieste zi de zi, prin modul de a vorbi, de a lua masa impreuna, de a zambi, de a te certa, supara, prin felul de a imparti viata cotidiana. Atasamentul odata creat se transforma intr-o legatura foarte puternica. Copiii se simt in siguranta datorita acestei legaturi foarte puternice, pentru ca le da un sentiment de familiaritate, de predictibilitate: “Stiu cum sa ii vorbesc mamei mele, tatalui meu”, Cunosc gesturile tatalui meu si asta nu ma sperie”, ”Sunt linistit in casa, nu simt frica, pentru ca eu cunosc comportamentele”, “ Chiar daca apar adversitati stiu cum sa le gestionez, nu ma anxieteaza.” Ceea ce creeaza aceasta siguranta in copil este aceasta legatura de atasament care se construieste zi de zi, cuvant cu cuvant, masa cu masa.

In epoca si cultura sprint-ului exista parinti foarte ocupati, copii cu multe obligatii, activitati extrascolare. Pentru aceste familii exista un cuvant magic: incetinire, unde invata sa se joace, sa cante, sa faca sport cu copiii lor, sa se distreze, pentru a invata arta de a trai.

Daca nu am initiat rezilienta in copilarie, inca o putem invata si la varsta adulta, pentru ca este in derulare toata viata , insa primii ani sunt foarte importanti. Rezilienta nu este aceeasi inainte de a invata sa vorbim, cand stim sa vorbim, cand suntem adolescenti, cand suntem persoane adulte.

Un sfat specific pentru adultii care vor sa dezvolte rezilienta este sa nu ramana singuri. Cand suferim o trauma, suntem tristi, ne izolam si asta se agraveaza prin reamintirea durerii, a ranii, ne gandim doar la asta si agravam suferinta. Este recomandat sa vorbim cu cineva in care avem incredere (partener, prieten, terapeut, etc.). Prima oara trebuie sa ne simtim in siguranta si apoi putem sa vorbim.

Este imposibil sa facem un barem al traumelor. Daca o persoana a fost vulnerabilizata pe timpul dezvoltarii sale, totul poate fi o trauma, o rana: un cuvant, o mutare, etc., pentru ca a fost vulnerabilizat inainte de eveniment. Vulnerabillitatea vine din neglijenta, violenta conjugala, neexprimarea suferintei, ascunderea ei, etc. Insa, daca o persoana a fost fortificata pe parcursul dezvoltarii sale, inainte de eveniment, este dificil sa se traumatizeze. Exista persoane care traverseaza adversitati furtunoase, dar nu dezvolta tulburari post-traumatice.

Diferenta neurologica intre trauma si suferinta

Cu ajutorul neuroimagisticii se poate observa ca in timpul traumei creierul se “opreste”, nu functioneaza sau functioneaza prost. In suferinta, creierul nu se “opreste”, el functioneaza, dar esti anxios, trist, furios. In trauma, functionarea creierului incetineste si se observa culori stinse de gri, verde, albastru. Cand creierul functioneaza bine, pentru ca suntem stimulati pozitiv, multumiti, creierul munceste si consuma energie, si se observa culori intense de rosu, portocaliu, verde, imprastiate peste tot. Creierul functioneaza bine in fata adversitatilor daca a fost fortificat in copilaria mica (0-3 ani).

Nu putem semnala o cauza-efect, nu putem spune ca o trauma cauzeaza mult rau, ci depinde de felul in care am fost construiti inainte de dificultate, necaz.

Diferenta intre trauma si reprezentarea traumei

In trauma, se sufera. Suferinta face parte din conditia umana, suntem tristi, raniti. Dar, ulterior, cand reprezentam ceea ce ni s-a intamplat, daca suntem bine acompaniati, avem suport si avem posibilitatea de a reflecta, de a gandi asupra a ceea ce ni s-a intamplat, desi am suferit in real, in curand vom renunta in a mai suferi in reprezentarea realului, in prezent. Daca, insa, ramanem singuri ne gandim doar la durere: “De ce mi-a facut asta?”, “De ce a raspuns asa?”, “De ce nu m-am apparat?”, “De ce nu m-a apparat nimeni?”. Asa agravam suferinta si ne indreptam catre depresie. Asa ca depinde si suportul pe care il primim dupa trauma. Este un ajutor, suport afectiv. Acest ajutor nu trebuie neaparat sa vina de la un psiholog, ci poate fi un prieten, sot, sotie, terapeut, cineva in care avem incredere. Dar, avem nevoie de suport.

Nevoia de a intelege

Ceea ce motiveaza psihologia este nevoia de a intelege : “Am nevoie sa inteleg ce mi s-a intamplat.”Multi dintre psihologi au nevoia asta. Este o motivatie buna, insa ai de munca, de citit, de reflectat, de cunoastere. Este pasionant, insa epuizant.

In rezilienta, factorul genetic joaca un rol mic. Genul sexului este determinat genetic, culoarea ochilor, a parului, exista mii de boli determinate genetic, dar toate astea nu zic nimic despre conditia umana. Genetica afecteaza putin. Toate celelalte lucruri care au impact sunt afective si culturale.

Trairea unei traume sau a unei situatii de izolare afectiva a unui copil poate afecta dezvoltatea neurologica a acestuia. Datorita psihologiei si neuroimagisticii se vede ca acesti copii au o intarziere in dezvoltare, nu vorbesc sau vorbesc mai tarziu, pentru ca emotiile ii impiedica sa vorbeasca. Intr-un studiu cantitativ se vede ca acesti copii nu secreta hormoni de crestere si sexuali. Cu ajutorul neuroimagistii se observa ca, atunci cand un copil este izolat afectiv, prezinta o atrofie a lobilor prefrontali, a circuitelor memoriei , a emotiilor, si, opus, o hipertrofie a unor neuroni care regleaza emotiile insuportabile. Asta face ca, copiii care au fost izolati sau privati de afectiune in copilaria mica (0-3 ani), mai tarziu, in viata, daca sunt lasati singuri interpreteaza toata informatia ca pe o agresiune, ca un pericol. Simt frica fata de tot si nu trebuie sa ne uitam la contextul din prezent, ci la copilaria mica, cand au fost privati de afectiune.

Copiii au nevoie de siguranta incepand cu familia si apoi cu structura educativa, inaintea obtinerii rezultatelor scolare bune. Asta nu ii fereste de adversitatile vietii, insa vor putea sa le intampine mai bine, fara sa devina prizonieri ai nenorocirii, ai suferintei.

Creativitatea si trauma

Se stie ca in randul persoanelor care au trait situatii dificile de viata exista multi pictori, scriitori, cantareti, artisti. Viata este pasionanta si dificila. A suprima tragedia conditiei umane inseamna a suprima bibliotecile, teatrul, filmele, toate produsele artistice, care sunt facute pentru a depasi tragedia. Pentru noi, sunt o modalitate de a intelege, dar pentru persoana traumatizata artistul devine “portavocea” lui. Daca mie mi s-a intamplat ceva pentru care nu am forta sau curaj sa povestesc , deoarece daca povestesc cee ace mi s-a intamplat , pentru mine va fi dur si pentru celalalt dificil sa ma asculte, va dori sa tac, putand spune “Bine, dar a trecut.” Negarea este protectoare pentru ca ne permite sa evitam problema, durerea, insa impiedica rezilienta, neinfruntand problema. Daca eu nu am forta sa povestesc , dar te trimit sa citesti o carte, sa vezi un film cu istoria unui personaj, vei intelege, te vei emotiona. Arta joaca un rol foarte important in viata noastra.

Toti copiii beneficiaza de functia creatiei si trebuie sa ii antrenam si informam , pentru a-i face mici artisti. Daca mama este mereu “acolo” , copilul nu are nevoie de nimic pentru ca face ea totul in locul lui, il hiperprotejeaza. Insa, cand mama pleaca la munca , sa se ocupe de ea insasi, sa face cumparaturi, copilul este singur si trebuie sa invete sa suporte plecarea mamei, stiind ca se intoarce, timp in care poate face desene, gandindu-se ca atunci cand se intoarce mama, ii va da desenul pentru care va primi laude si imbratisari. Mai tarziu, cand creste si mama va pleca, prietenii vor pleca, va putea povesti scriind, etc.

Este adevarat ca avem nevoie de o “lipsa” pentru a deveni creativi. Un copil total izolat nu poate fi creativ pentru ca creierul lui poate fi afectat, insa nici un copil hiperprotejat nu este creativ. “Lipsa” te invita la creativitate.

Altruism si empatie

Cand traim o tragedie, o durere, intram in defensiva, avem nevoie sa ne aparam. Cand ne mai revenim si suferim mai putin, unor persoane li se naste dorinta de a-i ajuta pe ceilalti, pentru ca stiu ce inseamna suferinta.

Empatia este capacitatea de a te decentra (a nu te mai considera centrul universului) de la sine pentru a putea reprezenta lumea celuilalt. Copiii privati de afectiune, izolati senzorial, care nu au pe nimeni nu pot invata empatia, pentru ca decentrarea la copil se invata prin socializare si educatie, pentru a depasi egocentrismul. Iar pentru o buna socializare si educatie trebuie sa creezi siguranta copilului pentru a putea sa invete descoperirea celuilalt. Deci, daca nu exista “diferenta”, atunci tu insuti esti unica diferenta. Si nu poate exista altruism daca ca nu exista empatie.

Cu ajutorul neuroimagisticii s-a aflat ca un copil care canta la un instrument stimuleaza lobul temporal stang, responsabil cu dezvoltarea limbajului. Cei care nu vor sa cante la un instrument, ii putem trimite catre orice forma de arta. Copiii care fac muzica, teatru, dans, desen, socializeaza mai usor pentru ca se simt in siguranta cu ceilalti si dezvolta empatia. Povestile ii invata pe copii sa se exprime, ulterior, putandu-se vorbi despre morala povestilor.

foto: unsplash.com